Greeny Mind
Bine ai venit pe forum! Te rog sa te inregistrezi, sau daca esti deja membu al acestiu forum sa te conectezi. Multumesc!
Greeny Mind

Think Green!
 
AcasaAcasa  PortalPortal  CalendarCalendar  FAQFAQ  CautareCautare  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiţi | 
 

 Un zambet poate indulci o inima?

In jos 
Mergi la pagina : Înapoi  1, 2, 3, 4
AutorMesaj
kittiii.xD
Cool Girl
Cool Girl
avatar

feminin Berbec Numarul mesajelor : 356
Data de inscriere : 09/06/2009
Varsta : 23

MesajSubiect: Re: Un zambet poate indulci o inima?   Sam Iul 04, 2009 10:08 pm

Ok..uitati va pun next dublu pentru ca ati fost foarte cuminti Big grin Big grin
Si pentru ca eu ma duc maine la Bucuresti si nu stiu daca o sa pot intra Smile

Priveam ingandurata, locul de veci al tatalui meu. Ma gandeam la faptul ca intr-o zi, toti vom ajunge ca el si ca moartea nu iarta. Mi se parea atat de nedrept faptul ca Dumnezeu a dorit sa-l ia din vietile noastre, inainte de vreme. Fusese un om bun si tousi, iata ce ramasese din el, iata locul de care nimeni nu putea fugi. Cu toate astea, lumea a uitat,a uitat de tot binele primit din partea lui, iar acum, nici macar nu se sinchisesc sa-i inalte o rugaciune de multumire Domnului pentru sufletul lui. Desigur, au si grijile de zi cu zi rolul lor, dar asta nu era o scuza. Traim intr-o lume in care nu poti avea incredere in nimeni. Toata lumea e prefacuta, gandindu-se mereu la propria-i persoasna, mereu la ei!
Pastram in suflet amintiri, luminate de zambetul lui iubitor. A avut grija sa am o copilarie cat se putea de lipsita de griji. M-a invatat acel cantecel, care va ramane pentru totdeauna legat de amintirea lui, de chipul lui luminos, de ochii lui umbriti de grijile pe care niciodata nu a vrut sa le faca vizibile. Trecusera zece ani de la acel nefericit accident, insa acea zi va ramane in calendar patata de lacrimi si durere. N-as putea uita niciodata durerea din sufletul mamei, materializata prin lacrimile ei care curgeau, curgeau...la nesfarsit. Totul luase culori sterse, iar durerea era aproape vizibila in casa copilariei mele. Simteam cum acea energie negativa imi apasa inima, imi apasa sufletul de copil.
In fine, am trecut si peste asta. Nu-i doresc nimanui asta, iar daca ar fi sa mai trec inca o data prin asta, nu cred ca as rezista. De fapt, ce spun? Mereu am incercat sa fiu optimista, sa privesc viata in culorile spectrului solar, sa pretuiesc tot ce am, sa nu imi umplu zilele de griji. "N-o sa mai trec prin asa ceva! Voi avea grija ca fiecare persoana draga mie, sa fie in siguranta si fericita." Asta mi-am propus atunci, sperand sa ma pot tine de realitatea acelor cuvinte.
Am plans, am plans...N-as putea spune cat timp am stat acolo, nici macar sa explic ce era in inima mea atunci. Atunci eram mare si puteam intelege, insa, cu toate astea, nu puteam face nimic! Acest gand ma omora. Nu stiu cat timp, am plans in prezenta amintirii parintelui meu iubit, insa probabil as fi stat acolo la nesfarsit, daca nu ma trezea Allan din retrairea a tot ce a insemnat copilarie fericita, scotandu-ma din inchisoarea sufletelor, capatul drumului...
Probabil ne-am mai plimbat prin oras in retrairea vietii din generala...nu stiu. Imi aduc aminte, doar vocea lui Andrew, care anunta obosita faptul ca ajunseseram din nou acasa.
Ceilalti au fugit inainte, pentru a chema cat mai repede un taxiu, in timp ce eu incercam sa sfarsesc de scris in jurnalul telefonului meu. Cand am fost gata, m-am ridicat putin amortita de pe scaunul moale si m-am indreptat spre iesire. M-am intors inapoi ca sa privesc pe geam, de parca nu mai puteam sa am rabdare cateva secunde pentru a vedea daca au reusit sa gaseasca un taxi. I-am vazut adunat gramada in jurul cuiva. N-am putut sa-mi dau seama, asa ca m-am grabit sa vade ce se intamplase.
Eram inca in pragul usii trenului, cand l-am vazut pe Alex. Chipul lui palid parea plin de regrete, iar ochii lui candva de albastrul unui cer senin, nu mai exprimau voiosia de alta data. Parea plin de resentimente, plin de amintirile zilelor de alta data. Simteam o apasare puternica pe suflet, lucru care m-a facut sa raman acolo, pierduta in prezenta lui.
L-am vazut indreptandu-se spre mine si apoi luandu-mi mainile in ale lui, dupa care m-a ajutat sa cobor. Nu stiu de ce nu i-am dat drumul imediat dupa. Efectiv, nu-mi puteam deslipi privirile incetosate de lacrimi de regret, de pe chipul lui palid.
-Pleci deja?
Vocea mea imi parea asa straina, asa lipsita de curaj. Nici nu sunt sigura ca l-am intrebat. In amintirea acelei zile, nu pot sa-mi amintesc decat un ecou, care imi rascoleste sufletul ca un vant puternic.
Nu mi-a raspuns, in schimb m-a cuprins intr-o imbratisare calduroasa, o imbratisare plina de iubire. Am inceput sa plang. Lacrimile erau prea puternice, facandu-ma sa cedez in fata acelui moment. Nu-l mai iubeam ca odata, insa, acel moment a fost mai mult inchiderea definitiva a unui capitol frumos din viata mea.
Inainte sa ma satur de caldura sufleteasca pe care o emana trupul lui strain de mine pentru atata timp, el s-a dezlipit de mine, fara vointa, fortand niste pasi, care-l purtau in uitare.
-Nu mai plange. N-am murit, mi-a spus el schitand un zambet.
Avea dreptate. Trebuia sa fiu tare! Mi-am sters repede lacrimile de pe obraji, in incercarea de a face ceea ce-mi propusesem, sa fiu tare.
-Ai sa-mi scrii? m-a intrebat el serios.
Acert mod de comunicare devenise de mult uitat de lume, acoperit de alte noi si usoare moduri de a comunica. As fi ras, daca vreodata chipul lui ar fi dat semne de gluma.
-Nu-ti stiu adresa, i-am raspuns eu simplu.
-Nu-i problema, ti-o da Amy. O data pe luna. S-a facut? m-a intrebat el.
Se afla in locul de unde il zarisem eu. Trenul era pe punctul de a se misca din loc. Orice cuvant nu-si mai avea rostul. Trebuia sa fiu tare!
-Promit! i-am strigat eu.
I-am zambit. Ce puteam face mai mult?
Am privit absenta cum incet, incet, trenul il purta pe Alex in lumina viitorului. In acel moment, parca nici soarele nu mai stralucea. Furtuna din sufletul meu, s-a oglindit pe cerul senin, acum innorat. Pana acasa am ramas cu acel sentiment si abia zorii celei de-a doua zi au reusit sa ma sacape de indoielile noptii trecute, care nu m-au lasat nici sa dorm.
Am realizat ca pierdusemm din vedere examinarea sentimentelor fratelui meu fata de Katy. Constiinta nu imi dadea pace, soptindu-mi intr-una ca sunt o prietena rea. Am incercat sa uit ziua de ieri si sa scap de regrete.
Luni, de abia am reusit sa ma ridic din pat. Eram vesnic neodihnita. Nu-mi dormeam noptile in incercarea de a o scoate la capat in legatura cu ce simt, cu ceea ce cred, cu ceea ce vreau. Toate aceste ganduri imi acopereau visele si le omorau, la fel si somnul de frumusete fiind inghitit de indoielile care imi cuprinsesera inima si-mi sugrumau oboseala.
Spre dimineata, cand somnul reusea sa puna stapanire pe mine, dupa o lupta crancena cu acele indoieli, soneria ceasului ma facea sa tresar, in incercarea ei de a ma trezi. Ma ridicam din pat tarandu-mi picioarele dupa mine. Ma duceam la baie unde nu stateam mai mult de cinci minute, pentru ca pur si simplu, devenisem asa de nepasatoare in legatura cu propria-mi persoana. Daca nu-mi statea parul bine...il lasam asa. Oricum, nu eram niciodata indeajuns de buna...pentru a ma multumi.
Ajungeam la scoala co ochii carpiti, si ingropati in ceacanele care erau si ele niste semne ale unui somn chinuit. Cu toate astea, radeam daca era novoie, pozam in cea mai fericita persoana de pe pamant, daca era nevoie, insa nimic nu era adevarat...doar niste minciuni care ma faceau sa ma inchid in mine, semn evident al depresiei care ma pastea. Eram constienta ca nu era bine, insa nu faceam nimic pentru a schimba asta...crezand ca cel mai bun vraci, timpul, va rezolva totul...
Eram in timpul orei de logica, ora care ne adormea de fiecare data. Ca de obicei profesorul vorbea cu maxim doi copii din clasa, pentru ca numai atatia erau interesati de lectia lui. Eu stateam in banca ghemuindu-ma in propria-mi fiinta, incercand sa alung frigul diminetii care domnea in aerul din clasa. Langa mine, Raul vorbea amuzat cu colegul din fata lui, care se intorsese la banca la noi. Starea lor de spirit m-a atras putin, facandu-ma sa ascult din cand in cand conversatia lor, smulgandu-ma din cand in cand din arbitrarea bataliei gandurilor si indoielilor.
Andy, colegul din fata se juca cu o bricheta incercand sa scoata gazul din ea, gaz care in scurt timp incepuse sa se imprastie in aerul rece. Imediat ce soneria s-a lasat auzita starnind strigate de bucurie in randul colegilor mei, mirosul de gaz incepea sa fie tot mai puternic in clasa, la un moment dat devenind enervant.
-Andy, nu te mai juca cu bricheta! i-am spus eu tinandu-mi mana la nas.
-Nu vine de la mine, mi-a zis el deranjat de miros.
Nu l-am bagat in seama, deshizandu-mi caietul de engleza, in incercarea de a mai citi lectia, caci aveam lucrare in amfiteatru. N-am prea reusit, pentru ca gandurile imi zburau de fiecare data in cele mai indepartate colturi ale universului, nelasandu-ma sa citesc macar un rand fara a ma scufunda in visare.
Cand s-a sunat de intrare, mi-am luat geanta, pentru a ma duce la amfiteatru, dar cu cat ma apropiam mai mult de iesirea din clasa, cu atat mirosul devenea mai insuportabil. M-am intors inapoi, observand ca nu eram singura care avea probleme cu mirosul, colegii mei fiind afectati de asemenea. Ne-am hotarat sa coboram la amfiteatru sperand ca mirosul nu ajunsese si acolo. Ne-am luat inima in dinti, ne-am pus mainile la nas, si am inceput sa alergam prin aerul contaminat pana ce pe ajunsi la destinatie am simtit din nou aerul curat al diminetii. N-a durat mult, ca plimbarile in exces ale colegilor mei pe usa, au adus mirosul acela de gaz si la noi. Ne-am hotarat sa iesim din scoala, mai ales ca restul erau deja afara.
Zvonurile s-au raspandit repede, unii zicand ca era vorba de turnesonl sau o scurgere de gaze, dar adevarul s-a aflat de abia dupa ce totul s-a sfarsit. El era reprezentat de faptul ca unul din elevi (nu s-a aflat care) a spart (intentionat) o fiola de mercaptan in baia de la etajul doi, mirosul fiind raspandit in toata scoala, chiar si afara. Mercaptanul, e o solutie care se pune in gazul de la butelie pentru a-i da mirosul care il face usor de detectat.
Pana ce totul sa ia sfarsit am asteptat afara o multime de timp, in care nimeni nu ne-a zis nimic. Pe langa colegii mei, care erau foarte fericiti ca scapasera de lucrare, eu nu ma simteam deloc bine. Mirosul acela puternic, adaugat lipsei mele de somn, imi dadea o stare puternica de lesin. Simteam ca nu ma mai tineau picioarele. Nu mai auzeam nimic din jurul meu, nu mai eram atenta la nimic din jurul meu. Simteam o nevoie nebuna de a sta jos, insa cu toti elevii afara, imi era imposibil sa gasesc un loc in care sa ma pot odihni.
-Nu mai pot. Trebuie sa stau jos! am spus eu la un moment dat.
Vocea mea imi suna infundata, si nici nu eram sigura ca cineva a auit ce am spus. Colegele si colegi mei, erau fiecare prea prinsi in dicutiile pe care le dezbateau profitand de pauza. Imi era frica de un eventual lesin, care a deevenit inevitabil. Ceea ce imi aduc aminte, este ceva ca un film, care incepuse sa devina tot mai inchis, tot mai greu de vizualizat, la un moment dat, chiar negru, si de aici, nu-mi aduc aminte exact ce s-a intamplat. Cand am devenit constienta din nou, toti colegii erau in jurul meu. Am sarit imediat in picioare speriata de toata agitatia.
-Pff...Nu-mi spune ca am lesinat, i-am zis eu lui Amy.
-E bine, a anuntat ea zambind.
-Ba nu e, a spus si Raul, a carui prezenta nu o observasem pana atunci. Parea ingrijorat...
-Mda...Are dreptate. De ce o duci la tine? Stai aproape, nu? l-a intrebat apoi Amy pe Raul.
Sus In jos
kittiii.xD
Cool Girl
Cool Girl
avatar

feminin Berbec Numarul mesajelor : 356
Data de inscriere : 09/06/2009
Varsta : 23

MesajSubiect: Re: Un zambet poate indulci o inima?   Sam Iul 04, 2009 10:09 pm

Acesta a aprobat din cap, si am plecat impreuna cu el si Amy spre casa lui. Stiu ca in mod normal, mi-ar fi convenit la nebunie, dar atunci nu eram in dispozitia necesara pentru astfel de ganduri. Pur si simplu, imi era ingrozitor de rau. Nu ma puteam tine pe picioare, iar in jurul meu...totul se invartea intr-un joc ametitor.
Cum casa lui Raul era chiar peste strada, am ajuns destul de rapid. Cand am ajuns in siguranta, pe ceva moale si comfortabil, cei doi au plecat lasandu-ma in grija Amaliei, care mi-a spus doar ca am nevoie de putina odihna.
Ochii ma usturau incerand sa fie inchisi, iar aerul devenise greu...
In acele momente, nici oboseala nu-mi putea sugruma visele, nu-mi putea sugruma constiinta...Eram undeva intr-un pustiu imens, iar singurul lucru pe care mi-l aduc aminte cel mai amanuntit din acel vis, este faptul ca eram trasa de catre Alex si Raul de cate o mana, fiecare tragand de mine in directii opuse. Nu ma durea, nu simteam nimic. In jur, totul era gol, nimeni si nimic nu-i putea oprii. Nu aveam decat sa astept sa termine odata cu mine. Ma lasam trasa intr-o parte si-n alta ca o marioneta, ca o jucarie fara sentimente. La un moment dat, am simtit incet incet, cum Alex nu mai rezista, cum mana ii aluneca usor de pe mana mea. Pentru prima oara am reactionat, incercand sa-l prind si eu de mana. Nu stiu din ce motiv dar nu vroiam sa-l pierd. Am inceput sa ma trag in directia opusa lui Raul in incercarea de a-l ajuta pe Alex. Fara succes...Toate eforturile mele fusesera in zadar...Odata ce mana mea i-a scapat, Alex a cazut lovindu-se puternic la cap. In acel moment ceva s-a rupt in mine, am simtit cum inima a explodat de durere si tristete. Tot in jurul meu s-a naruit. Cerul sufletului meu, incepuse sa se umple de nori negri si imbufnati. A inceput sa ploua...Poate acea ploaie, reprezentau chiar lacrimi trimise de subconstientul meu. Pana si pamantul a inceput sa mi se clatine sub picioare, desprinzand-se in crapaturi care deveneau din ce in ce mai mari. Am inceput sa tip cu toata puterea, din tot sufletul la Alex sa se trezeasca, sa plecam amandoi, sa sacapam cu viata din acea avalansa de sentimente. "Lasa-l. Nu mai poti face nimic pentru el. Hai cu mine daca vrei sa-ti salvezi viata." mi-a spus Raul, care in tot acest timp incercase sa ma ia de acolo. "Nu plac nicaieri fara el! Cum sa-l lasam aci?!" i-am raspuns eu nervoasa, cu glasul sfarsit. Portiunea de pamant, pe care ne aflam toti trei, a inceput sa se desprinda in doua, lasandu-l pe Alex pe parte opusa mie si lui Raul. "Alex, ridica-te!" continuam eu sa strig disperata. "Nu mai poti face nimic pentru el! Ce nu intelegi? Trebuie sa plecam urgent de aici!" mi-a zis Raul pentru ultima oara, dupa care m-a prins de mana tragandu-ma dupa el in siguranta. Cand am realizat ca Alex nu mai era cu noi, l-am intrebat serioasa pe Raul: "Si Alex?" "A murit." mi-a raspuns el trist.
A murit!
A murit!
A MURIT!!!!
M-am trezit tipand ingrozita de realizarea facuta. Cand am deschis ochii si am realizat ca nu fusese decat un cel mai urat cosmar, am observat ca nu eram la mine in camera. Imediat dupa tipatul meu, a urmat unul putin mai usor, care parea a fi al lui Raul.
-Mama ce m-ai speriat! mi-a zis el de la calculator.
Atunci mi-am amintit ca eram in camera la Raul. Mi-am intors privirea catre baiat, care ma privea uimit. Mi-am pus mana pe obrajii fierbinti. O Doamne, plangeam! Reusise acest vis sa ma zguduie atat de puternic? Da...Poate ca visul se sfarsise, dar furtuna inca se dezlantuia cu forte uimitoare in sufletul meu. La fel si acel cutremur, continua sa ma zguduie pe dinauntru. Inima imi era sfasiata de acel sfarsit ingrozitor...
Continuam sa plang, exteriorizand uraganul din sufletul meu. Priveam in gol, pierduta intr-o lume fara soare, fara speranta, fara rasete...Tot in jurul meu era atat de trist, atat de deprimant, atat de inimaginabil de urat...Intr-un timp atat de scurt uitasem sa sper, sa fiu optimista. Nici macar nu aveam un motiv serios sa fiu deprimata. Cuvantul 'fericire" parea atat de departe de mine, paream atat de mica pe langa el, paream pe un drum, pe unde ea nu va trece niciodata.
-Ash...De ce plangi? Ash...
Auzeam vocea lui Raul care imi striga numele incet, insa nu realizam ceea ce incerca sa faca. Reactionam, ca si cand nu eu eram aceea pe care o striga, ca si cand eram inchisa in propria-mi fiinta, intr-un loc din care nu puteam sa-i raspund. Eram pierduta pe cararea deznadejdei...
Am simtit bratele puternice ale lui Raul, care m-au cuprins usor, intr-o imbratisare calduroasa.
-Gata...Nu mai plange...
Vocea lui a fost un fel de ceas desteptator pentru mine. O auzeam clar si la volumul ei normal. Reusise sa ma trezeasca de-a binelea si chiar ma simteam mai bine. Cand am relizat ca el, baiatul pe care il plac, ma strangea in brate, pentru un moment am uitat de visul acela ingrozitor. In schimb, am simtit o dorinta nebuna de a-i raspunde imbratisarii. Ma simteam in siguranta in bratele lui. Mi-am ridicat usor mainile de la cot in jos, caci restul bratelor, era imobilizat de imbratisarea in care fusesera cuprinse, si l-am strans, atat cat am putut.
El a tresarit la atingerea mainilor mele reci, rupand vraja care se crease de propriile noastre dorinte. M-am simtit derutata, pentru ca teoretic vorbind, nu aveam o justificare clara a actinunii mele, a faptului ca l-am imbratisat.
-L-ai visat pe Alex?
Intrebarea lui s-a materializat si m-a lovit ca un meteorit, spargand-se in mii de bucatele care s-au imprastiat ca praful suflat de vant. Vorbisem in somn?
Raul ma privea serios. Nu intentionam sa-i dau vreun raspuns ci, asteptam pur si simplu urmatoarea lui miscare, urmatorul lui gest, urmatoarele lui cuvinte.Am avut timp sa-i examinez ochii. Erau...perfect negri, perfect curati si usor umbriti, de genele lui lungi si curbate, desi luminosi si caldurosi. Acei doi ochi, ma fixasera de ceva timp, nelasand ca vreo miscare de-a mea sa le treca neobservata.
-Am vorbit in somn? l-am intrebat eu in cele din urma, trecand peste propunerea de a-l lasa tot pe el sa faca si urmatorul pas. Nu stiu ce mi-a venit.
-Da, si strigai intr-una "Alex, ridica-te!" Ce-ai visat? m-a intrebat el iar.
"Ce-am visat? A, pai e simplu: tu si Alex va bateati pe mine..."Cum as fii putut vreodata sa-i spun asta? Ce-ar fi zis, ca-s obsedata? Nu vroiam asta, deci nu puteam sa-i spun adevarul.
-Nu stiu...Am si uitat...
-Bine...mi-a zis el oftand, parca dezamagit de raspunsul meu. Hai ca te duc acasa, a continuat el sarind in picioare, caci pana atunci fusese in genunchi, langa patul in care ma aflam.
Am incercat sa-i explic ca sunt destul de odihnita si ca as putea sa ma descurc si de una singura, dar a refuzat ideea de a ma duce singura.

*So girls.. sper sa postez nextul cat de curand.. c ya*
Sus In jos
kittiii.xD
Cool Girl
Cool Girl
avatar

feminin Berbec Numarul mesajelor : 356
Data de inscriere : 09/06/2009
Varsta : 23

MesajSubiect: Re: Un zambet poate indulci o inima?   Dum Iul 12, 2009 9:38 pm

i'm back. Embarassed
vad ca nu mai sunt pareri noi Suspect
nextu' mai asteapta deci Big grin
Sus In jos
Pirate. Queen.
Admin
Admin
avatar

feminin Gemeni Numarul mesajelor : 678
Data de inscriere : 25/04/2009
Varsta : 22
Localizare : Pe undeva pe langa Bucuresti,Prin Bucuresti sau sub Bucuresti.Romanica\:d/

MesajSubiect: Re: Un zambet poate indulci o inima?   Dum Iul 12, 2009 11:12 pm

aloooo
ce.i asta
vrem nextuuu
facem greva

_________________

その惑星を保存自分を殺し
traducere

...si acum...treci la treaba!
Sus In jos
kittiii.xD
Cool Girl
Cool Girl
avatar

feminin Berbec Numarul mesajelor : 356
Data de inscriere : 09/06/2009
Varsta : 23

MesajSubiect: Re: Un zambet poate indulci o inima?   Lun Iul 13, 2009 10:28 pm

*Helloo?! Spuneti daca nu mai vreti next'urile Rolling Eyes vad ca doar Pirate Queen a mai trecut pe aici in ultima saptamana Suspect*


Mi-a luat geanta de scoala pe umar, zicand ca nu sunt indeajuns de odihnita. L-am lasat, oricum geanta ma tragea in jos, mai ales ca in ziua aia se presupunea ca aveam cele mai grele ore. Drumul imi parea destul de pustiu, iar vantul ma racorea din cand in cand cu cate o rafala, ce-mi rasfira parul, lucru ce ma facea sa-mi tin mana mai mereu in cap in incercarea de a-l aranja. Am zis de mai multe ori ca ar trebui sa ma las pagubasa, dar n-am putut rezista ideii de a arata ingrozitor, mai ales in fata lui Raul.
-Ceati facut la scoala? l-am intrebat eu, nu prea interesata.
-Mai nimic, mi-a raspuns plictisit, infigandu-si mainile si mai mult in buzunarele pantalonilor. Se face frig...a continuat parca rascolit de un fior de vant.
L-am aprobat. Nu-mi prea pasa mie de vreme, desi ar fii trebuit sa fi luat in calcul inca dinainte asta si sa fi plecat de acasa cu o umbrela in caz ca ar putea sa ne prinda ploaia. Era cam tarziu, cand cerul a inceput sa ne unde incet, incet, cu picaturi din ce in ce mai mari. Ajunsesem deja la jumatatea drumului, deci nu prea aveam unde sa ne adapostim.
-Ploua! am exclamat eu suparata pe vreme.
M-am intors catre Raul, care deja cauta cu privirea un loc unde ne-am putea adaposti de stropii reci ai ploii. Am inceput sa ma uit si eu, insa imediat ce mi-am intors capul, m-am simtit apucata de mana si trasa catre o scara de bloc. Mi-am amintit imediat acel loc; era chiar apartamentul in care imi petrecusem acei trei ani pana la plecarea lui Alex. Nostalgia m-a invaluit cu amintirile ei clade, insa odata cu ea, tristetea si-a facut si ea loc in sufletul meu.
-S-a intamplat ceva? m-a intrebat Raul, observandu-mi starea care ma cuprinsese brusc.
-Mnu...i-am raspuns privind interfonul blocului. N-am cardul la mine, mi-am spus dezamagita.
-Cunosti pe cineva de aici? m-a intrebat Raul neintelegand la ce ma referam.
-Aici am stat dupa ce am plecat de la voi atunci, l-am lamurit eu.
Raul a ramas un timp fara cuvinte, insa dupa un minut, doua, s-a intors si a sunat la un numar oarecare, spunandu-i unuia dintre vechii mei vecini ca sa deschida usa, si am avut noroc.
Usa, am reusit s-o deschid, caci nu apucasem inca sa scot cheia dintre siragul de chei pe care il aveam mereu la mine. Imediat ce am patruns in spatiul apartamentului, am fost placut surprinsa sa revad dupa atata timp locul in care eu locuiam fericita acolo, locul in care ma refugiasem dupa plecarea de la Raul, totul imi vorbea de niste vremuri fericite, de Alex, de Katy...
Dupa plecarea lui Alex nu mai trecusem pe acolo. I-am cerut mamei sa-l vanda, pentru ca nu mai vroiam sa ma intorc acolo, insa, acum sunt fericita ca nu o facusem.
L-am anuntat pe Raul ca ma duc sa caut un prosop si am traverast dormitorul intrand in baie, unde, spre surprinderea mea, inca se mai aflau prosoape agatate in cuier. Nu m-am multumit, luand unul curat din dulap. Totusi, credeam ca avusese mama grija sa le ia, dar din cate vedeam multe lucruri erau inca in locul in care le lasasem.
M-am intors zambind in camera in care-l lasaem pe Raul. Statea pe hol, tremurand. Parul lui era umed, iar pe fruntea lui alba, isi faceau loc cateva picaturi de ploaie spre ochii lui negrii. Tricoul lui alb i se lipise de piele, cu toate ca era destul de largut ca sa stea asa. Statea incordat si cersea din priviri acel prosop. Era asa dragut si parea asa vulnerabil in pozitia in care era...M-am apropiat de el si i-am intins prosopul pe care il adusesem.
Privindu-l, mi-am adus aminte ca ploaia nu ma ocolise, si ca eram la fel de uda ca si Raul. Am fugit in camera, unde am inceput sa ma uit de un alt prosop. Dupa ce am gasit am inceput sa-l frec de parul meu umed in incercarea de a mi-l usca cat de cat. Agitandu-ma sa ma sterg, mi-am pierdut echilibrul si am cazut pe parchetuul rece de langa fostul meu birou. Am inceput sa ma vait, invinuindu-ma pentru cazatura, iar cand m-am ridicat am dat cu ochii de o cutiuta de sub birou. Mi-am adus aminte de ea; era locul in care eu imi pastram jurnalele. Am deschis-o, apucand un carnetel pe care eu il folosisem drept jurnal. L-am deschis la intamplare si am inceput sa citesc.



<<(24 iulie-2007)
Draga jurnalule,
Deci, nu puteam sa trec cu vederea tocmai ziua de azi, cu toate ca mor de somn. Cred ca pot sa ma culc si mai tarziu, avand in vedere ca maine dimineata nu trebuie sa merg la scoalaaa. Apropo, am inceput sa iubesc scoala si chiar sa ma duc de drag, de cand l-am intalnit pe Alex. Cred ca asta ar fii unul din motivele pentru care mama ar accepta bucuroasa o eventuala casatorie intre noi. Doamne, la ce ma gandesc?!
Oricum, azi e ziua mea!
Anul asta, m-am hotarat sa nu mai fac obisnuita petrecere de acasa, cu familia, ci avand in vedere ca familia mea nu poate veni, sa ies undeva cu prietenii. M-am sfatuit cu toti si in functie de preferintele lor am ales sa mergem cu totii pe plaja. Nu mi-a placut chiar atat de mult ideea, insa a trebuit sa ma supun majoritatii.
Alex a venit la bloc sa ma ia, caci Katy era in oras cu Amy, mai mult ca sigur s-au uitat dupa cadouri. N-am nevoie. Le-am mai zis, da' ele nu pot sa inteleaga, bine, in locul lor, probabil ca as face la fel. Cand am coborat in fata blocului, l-am vazut acolo asteptand pe banca. S-a ridicat si mi-a strigat un "La multi ani!" , inca de cand eram in scara. M-am dus la el si l-am imbratisat.
Am mers pe plaja.
Fetele erau deja acolo, iar pana nu am ajuns mai aproape de ele, nici nu s-au miscat din locul in care erau. Cand m-am apropiat mai mult, cele doua au inceput sa se indeparteze una de alta, lasandu-ma sa vad cel mai grozav cadou din lume. O chitara!!!...>>

In timp ce am citit aceste randuri, am retrait din nou bucuria de atunci. Stateam in genunchi pe podeaua rece zambind fericita, cu prosopul aruncat aiurea prin cap.
Atunci am zarit, poate randul de care aveam cea mai mare nevoie. Il scrisesem cu mult timp in urma in clotul paginii, fara a ma gandi ce importanta avea sa aiba in viata mea.

"Trecutul este important, dar nu indeajuns de important, pentru a controla viitorul."

Cata dreptate se afla in aceasta propozitie, aparent simpla si neinsemnata!
Sus In jos
Pirate. Queen.
Admin
Admin
avatar

feminin Gemeni Numarul mesajelor : 678
Data de inscriere : 25/04/2009
Varsta : 22
Localizare : Pe undeva pe langa Bucuresti,Prin Bucuresti sau sub Bucuresti.Romanica\:d/

MesajSubiect: Re: Un zambet poate indulci o inima?   Mar Iul 14, 2009 10:11 am

Ok ok
iar alex
poate se socala si fata asta cu fraza aia
si se duce la raul
In kill!
Si raul unde.i?
nici un kiss. nimic?
ploiaia, singuratatea,casa goala
hai maaaaa!
te rugam!

_________________

その惑星を保存自分を殺し
traducere

...si acum...treci la treaba!
Sus In jos
Nuclear Boom
Moderator global
Moderator global
avatar

feminin Taur Numarul mesajelor : 526
Data de inscriere : 02/06/2009
Varsta : 82
Localizare : d;uh cauta-ma pe Onicescu 36

MesajSubiect: Re: Un zambet poate indulci o inima?   Mar Iul 14, 2009 7:57 pm

eu citesc cand ma intorc Love
Sus In jos
kittiii.xD
Cool Girl
Cool Girl
avatar

feminin Berbec Numarul mesajelor : 356
Data de inscriere : 09/06/2009
Varsta : 23

MesajSubiect: Re: Un zambet poate indulci o inima?   Mar Iul 14, 2009 8:48 pm

"Trecutul este important, dar nu indeajuns de important, pentru a controla viitorul."
Atunci am facut legatura intre acest citat, visul meu si...viata reala. N-am sa uit niciodata momentul in care am realizat asta. Am simtit cum inima imi fusese descatusata, eliberata, o simteam batand tot mai puternic, atat de puternic incat am simtit cum lacrimile incepusera sa imi intepe ochii. Am zambit. Era atat de frumos, atat de adevarat!
Dumnezeu imi trimisese in cale acel vis, iar mai apoi, mi-a asezat in drum o piatra, sub forma unui citat. "Trecutul este important..." Prima parte a citatului, imi vorbea despre Alex, si despre acesti trei ani pe care eu nu reuseam sa-i uit. Era important? Era...E...
"...dar nu atat de important, pentru a controla viitorul."
Visul meu era de fapt, o batalie intre trecut, prezent si viitor. Alex, trecutul, ma tragea inconstient inapoi, intr-o lume plina de bucurie, o bucurie pe care n-o puteam retrai, ci doar aminti...Trecutul, doar o refugiere a fiintei mele, intr-un loc departe de realitate, cu gandul la o vreme pe care n-as putea sa-o retraiesc nicioadata. O eu, care n-ar putea accepta, ca viata ar avea un sens si fara Alex. O eu, care se va refugia in trecut pentru a ascunde prezentul, a-l ingropa, a-mi arunca la gunoi viitorul.
Odata cu acel cutremur, plecarea lui Alex, cerul gandurilor mele a devenit brusc innorat, brusc trist si plin de nonculori. Plecarea lui m-a zguduit intocmai ca acel cutremur.
De partea cealalta, Raul incerca sa ma salveze, sa ma ajute sa traiesc prezentul si sa sper pentru viitor, sa-mi dovedeasca ca viata merge inainte cu sau fara Alex. Raul, a fost si va fii....salvatorul meu....o parte din prezentul, si speram eu, viitorul meu.
Ce-mi trebuia mai mult? Toate astea lucrasera impreuna ca sa-mi dovedeasca asta. Ce mai vroiam? Ce ma retinea pe loc? Cum de nu mi-am dat seama de asta mai devreme?
Ce naiva am fost...Cum am putut sa gandesc astfel? Cum a reusit Alex sa ia cu el speranta? Cum?
Norocul meu a fost ca Raul era acolo, iar acest citat imi spusese sa nu-i resping ajutorul, iar daca el nu ma va salva, atunci...voi merge inainte!
Am dat paginile, pana am ajuns la ultima zi insemnata.

(1 septembrie-2008)
Draga jurnalule,
Tocmai am pirdut fericirea, tocmai am uitat sa zambesc...
Nu mai pot. Imi e imposibil sa zambesc cand stiu ca Dumnezeu mi-a luat sansa de a fii fericita, sansa pe care am asteptat-o atat de mult. Doamne, daca ai vrut sa ne desparti, de ce nu ai facut asta mai devreme? De ce m-ai lasat sa pun atata suflet, ca apoi sa mi-l iei! De ce nu m-ai lasat sa fiu fericita?
Acum sunt atat de nefericita!

Dumnezeu trebuie sa se fi suparat pe mine in acea zi. Cum am putut sa-I pun la indoiala maretia?

(6 mai-2009)
Draga jurnalule,
Tocmai am regasit speranta, tocmai am aflat ca viata e atat de lunga si atat de plina cu de toate...Am aflat ca pe langa micile zambete cu puteri uriase de vindevare, viata e presarata si cu greutati, pe care trebuie sa le intampini cu un zambet! Viata nu se termina niciodata de la cateva lacrimi. Chiar daca as fii plans o mie de ani dupa Alex, un simplu zambet plasat unde trebuie, ar fi reusit sa stearga totul cu buretele si sa mai taie din zerouri, pentru ca viata e atat de frumoasa!
Sunt atat de fericita!

Dupa ce am scris asta, am lasat caietul pe jos, aducandu-mi aminte ca l-am lasat pe Raul sa inghete singur, asa ca mi-am luat prosopul si am inceput sa-l caut prin casa. M-am intors din nou in camera de zi, insa Raul nu era acolo, asa ca am plecat in cautarea lui. Dupa ce am strabatut coridorul, m-am oprit la baie, gandindu-ma ca cel mai probabil acolo ar fi trebuit sa fie, insa el nu era nici acolo. Am inceput sa-l strig, insa nimeni nu mi-a raspuns. M-am gandint sa-l sun, insa uitasem telefonul in dormitor, asa ca am fugit sa-l iau.
M-am oprit in pragul usii uimita. Ce cauta Raul acolo? Era in genunchi, cu capul aplecat deasupra jurnalului. Parea foarte prins in "lectura", avand in vedere ca nici nu mi-a observat prezenta.
-Raul! l-am strigat eu prefacandu-ma suparata? Mi se pare mie sau tocmai imi citesti jurnalul? l-am intrebat, luaindui-l din fata.
-N-am apucat sa citesc prea mult, mi-a raspuns ranjind.
Nu eram suparata, ba chiar am inceput sa rad de nebuna, lasandu-l pe Raul in ceata, pentru ca el nu-si dadea seama ce ar putea fi atat de amuzant, incat sa nu ma pot opri.
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Un zambet poate indulci o inima?   

Sus In jos
 
Un zambet poate indulci o inima?
Sus 
Pagina 4 din 4Mergi la pagina : Înapoi  1, 2, 3, 4

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Greeny Mind :: DIVERSE :: Creation Zone :: FanFics-
Mergi direct la: